Singur, ca mine de singur,
încă dau din aripile celuilalt,
fluturele mortului ce-și taie unghiile.

Tată, de ce așa serios, de ce nu ai gât,
nu mă mai iubești?

Ce bucuros copil eram când ai murit,
ce bucuros am murit când erai copil.

Vai, Doamne, cât a trecut? Venea salvarea,
salvarea nu salva,
morga creștea-n cerul gurii,
la fiecare vorbă, murea câte unul.

Nu prea aveai gât.

Mov, galben erai, dar și ca mine erai,
te vedeam ca niciodată,
multă vorbă și tăcere mi-ai luat atunci,
abia, abia am mai reușit să tac,
dar și tăcerea tot moarte e,
dar și moartea tot mamă e,
dar mama tot fiică e,
dar familia tot un trandafir e,
dar și o floare tot un fluture e,
și iată tăcerea. Vai, tăcerea asta,
vai, tăcerea asta supremă!

Prea multe cercuri și colțuri vorbesc,
cineva-mi pictează capela fără voie,
dar cine să ceară voie când aprinde lumânarea?

Și cum spuneam,
eram mic, și tata mare era, și ger lat era.

De-așa viscol, am început să-mi încălzesc mâinile
pe gâtul altora.